Am rămas din nou în urmă cu postările, de vină fiind Sibiul care mi-a acaparat jumătate din săptămâna trecută. Voi încerca să recuperez pe cât se poate în zilele următoare.
Fotografiile de azi înfăţişează Biserica Anglicană a Învierii din Bucureşti, aflată la intersecţia a trei străzi, în apropiere de Grădina Icoanei. Ca multe alte biserici din Bucureşti şi Biserica Anglicană are o istorie interesantă. Construită în 1913-1914 pe o bucată de pământ donată de primărie, biserica a fost deschisă după primul război mondial în 1920, fiind sfiiţită în 1922 de episcopul Gibraltarului. În zilele de început biserica a fost frecventată cu regularitate de către Regina Maria, cu ajutorul căreia biserica a fost terminată. Biserica a fost închisă în timpul celui de-al doilea război mondial, din 1940 până în 1944, perioadă în care a fost întreţinută de o îngrijitoare pe nume Maria, care a continuat să aibă grijă de biserică până în 1983 când a fost obligată să iasă la pensie. În 1982, ca mulţumire pentru abnegaţia sa, Maria a primit Crucea Sfîntului Augustin din partea Arhiepiscopului de Canterbury. După venirea la putere a comuniştilor biserica a funcţionat fără să aibă un preot detaşat până în 1966, ea fiind deservită de preoţi aflaţi în vizită în Bucureşti. Pagina oficială a bisericii (în limba engleză) vorbeşte despre condiţiile aspre din anii 80 când biserica era supravegheată permanent şi când românii care îndrăzneau să-i calce pragul erau intimidaţi de autorităţi. La momentul actual în biserică se ţin slujbe în limba engleză în fiecare duminică. Clădirea de cărămidă roşie care aminteşte de arhitectura britanică este opera arhitectului Victor Gh. Ştephănescu.
Colegiul naţional Gheorghe Lazăr este al doilea liceu ca vechime din Bucureşti, fiind instituit în 1859 de către Alexandru Ioan Cuza şi deschis în 1860. Colegiul poartă numele lui Gheorghe Lazăr, pedagog considerat a fi fondatorul învăţământului în limba română, el înfiinţând în 1818 la Bucureşti prima şcoală cu predare în limba naţională. Liceul este unul din cele mai faimoase din Bucureşti iar poziţia lui pe colţul de sud-est a Cişmigiului e una de invidiat: chiulangii n-au foarte mult de mers 
Fotografia de azi înfăţişează clădirea Teatrului Masca din cartierul Bucureştii Noi. Pe vremuri clădirea era cunoscută sub numele de “Casa de cultură Înfrăţirea între popoare”. În ciuda aspectului clasic, clădirea nu e foarte veche, ea fiind construită în 1953 după planurile arhitectului Nicolae Porumbescu. Motivul pentru care stilul clădirii este unul clasic este că stilul artistic acceptat de regimul comunist la acel moment era realismul socialist, mişcarea artistică oficială iniţiată de Uniunea Sovietică, care impunea o revenire artificială la clasic şi o îndepărtare de la tendinţele moderniste ale zilei. După revoluţie clădirea a găzduit pentru o vreme Teatrul Masca, care mai târziu s-a mutat în Militari, pe bulevardul Uverturii. Am citit pe o pagină de web că teatrul Masca nu ar fi renunţat la clădire şi că în prezent încearcă să strângă banii necesari pentru renovarea interioară a clădirii (informaţie pe care n-am reuşit să o verific din alte surse).
Krikor Zambaccian (1889-1962), om de afaceri de origine armeană, a fost totodată un iubitor al frumosului, care în cursul vieţii sale a asamblat o importantă colecţie de artă. În 1930 el i-a cerut arhitectului C.D. Galin să conceapă o casă care va fi folosită şi ca spaţiu de locuit şi ca muzeu pentru colecţia sa. În 1942 casa a fost gata şi publicul amator de artă putea veni odată pe săptămână să admire colecţia. Muzeul Zambaccian a fost inaugurat în 1947 când casa şi colecţia au fost donate statului român. În actul de donaţie se stipula ca operele de artă să rămână în casa lui Zambaccian, dar după cutremurul din 1977, comuniştii au mutat colecţia la Muzeul Colecţiilor de Artă, pretinzând deteriorarea clădirii. În 1992, după căderea regimului comunist, colecţia a fost returnată iar muzeul a fost redeschis. Majoritatea operelor de artă aparţin artiştilor români care au creat în perioada cuprinsă între jumătatea secolului XIX până la jumătatea secolului XX, printre care Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, Jean Al. Steriadi, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, Nicolae Dărăscu, Theodor Pallady, Iosif Iser, Corneliu Baba etc, colecţia cuprinzând şi câteva picturi ale unor pictori francezi ca Delacroix, Renoir, Pissarro, Sisley, Cézanne. Muzeul e deschis de miercuri până duminică. Pe parcursul vizitei am încercat să mă pun în pielea lui Krikor Zambaccian şi să-mi imaginez, fară prea mare succes, cum ar fi să locuieşti acolo, printre atâtea picturi frumoase.
Regimul comunist şi Ceauşescu au lăsat Bucureştiului o seamă de moşteniri nu tocmai plăcute printre care şi Centrul Civic pe care l-am mai menţionat aici pe blog. Multe dintre clădirile care urmau să facă parte din acest nou Bucureşti erau neterminate când comuniştii au fost forţaţi să renunţe la putere în 1989. Unele dintre ele au fost terminate mai târziu. Din păcate clădirea din fotografia de azi n-a avut aceeaşi soartă. Lucrările la noul sediu al Bibliotecii Naţionale au fost reluate abia anul trecut după o pauză de mai bine de 20 de ani.
Fotografia de azi înfăţişează o bancă de pe Lipscani, aflată vizavi de Banca Naţională a României. M-am uitat pe web şi în câteva cărţi despre arhitectura Bucureştiului, dar n-am reuşit să aflu prea multe amănunte despre clădire. Am găsit într-o carte că fost construită între 1910 – 1913 dar se pare că data mai corectă e undeva înainte de 1900. Arhitectul este necunoscut. A servit ca sediu al Băncii Generale care era parte din Gesselschaft and Bleichröder Bank. A fost restaurată în 1983-1984 când a servit o vreme ca magazin. Îmi aduc aminte că odată mi-am cumpărat pantofi dintr-un raion de la parter. Azi clădirea e din nou ocupată de o bancă. Mai multe poze şi câteva detalii în plus găsiţi pe site-ul celor de la Bucureştii noi şi vechi, aici.
A fost construit între 1902-1906 pentru Elena Creţulescu, după planurile arhitectului Petre Antonescu (1873-1965), înlocuind vechea clădire a casei familiale care fusese construită în jur de 1718. În timp ce faţada palatului e aliniată la strada Ştirbei Vodă, spatele dă spre Cişmigiu, unde poate fi admirat în vârful unui mic deal. Palatul a fost cumpărat în 1927 de primărie care l-a folosit pentru diverse scopuri: între 1928-1928 a servit ca biroul prim ministrului; după care a adăpostit Muzeul de artă religioasă, închis în 1946. Din 1972 palatul a fost sediul Centrului European de Învăţământ Superior al UNESCO. Ca multe alte palate din Bucureşti şi după cum era moda la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, stilul e eclectic cu accente de Renaştere franceză.
Spatele palatului, văzut din parcul Cişmigiu:
Foişorul de Foc a fost construit în 1890-1892 ca turn de observaţie contra incendiilor, înlocuind Turnul Colţei care fusese demolat cu doi ani mai devreme în 1888. Pe vremea aceea turnul înalt de 42 de metri era cea mai înaltă clădire din oraş. Proiectul structurii a fost realizat de arhitectul George Mandrea. Turnul era menit să servească şi ca depozit de apă pentru incendii, având la partea superioară o structură metalică şi un rezervor. La inaugurarea lucrărilor s-a constatat însă că pompele de la Uzina de Apă Grozăveşti nu aveau suficientă putere pentru a umple rezervorul cu apă. O nouă uzină de apă a fost inagurată în 1924, dar la acel moment reţeaua de apă oraşului era destul de dezvoltată pentru a putea fi folosită pentru stingerea incendiilor. Pompierii au rămas în clădire până în 1935, deşi din 1910 supravegherea de la înălţime a fost înlocuită prin anunţurile telefonice. În 1963 în clădire a fost amenajat Muzeul Naţional al Pompierilor, care funcţionează şi azi.
