Fotografia de azi înfăţisează balconul unei case de pe strada Franceză, din Centrul Vechi al Bucureştiului. Casa, datată în jur de 1860, arată destul de rău, dar locatarii de la etaj au încercat să înfrumuseţeze locul aşa cum s-au priceput mai bine 
Mulţumită lucrărilor de renovare ale faţadei, zilele astea avem şansa să vedem ce n-am mai văzut de ani de zile şi anume Magazinul Unirea fără nelipsitele bannere publicitare. Magazinul a fost construit în 1977 fiind extins şi remodelat în 1986.
Pentru azi vă propun încă o fotografie cu Muzeul Municipiului Bucureşti, de data aceasta într-o vedere mai de ansamblu. Fotografia am făcut-o la începutul lui aprilie, înainte să înverzească copacii.
Pentru azi vă propun două fotografii înfăţişând aceeaşi frumoasă clădire care adăposteşte Muzeul Municipiului Bucureşti, aflat în Piaţa Universităţii. Clădirea e cunoscută şi sub numele de Palatul Suţu, după numele celui care l-a ridicat, postelnicul Costache Suţu. A fost construit în stil neogotic între anii 1833-1835 după planurile arhitecţilor vienezi Conrad Schwink şi Johann Veit. În 1875 palatul este moştenit de fiul lui Costache, Grigore Suţu, care împreună cu soţia sa Irina va găzdui în palat numeroase recepţii, baluri şi serate, adunând înalta societate a capitalei. La moartea celor doi palatul trece în propietatea mai multor urmaşi, devenind pe rând sediul Băncii Chrissoveloni, apoi al C.E.C. Din 1959 palatul adăposteşte Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti.
Am rămas din nou în urmă cu postările, de vină fiind Sibiul care mi-a acaparat jumătate din săptămâna trecută. Voi încerca să recuperez pe cât se poate în zilele următoare.
Fotografiile de azi înfăţişează Biserica Anglicană a Învierii din Bucureşti, aflată la intersecţia a trei străzi, în apropiere de Grădina Icoanei. Ca multe alte biserici din Bucureşti şi Biserica Anglicană are o istorie interesantă. Construită în 1913-1914 pe o bucată de pământ donată de primărie, biserica a fost deschisă după primul război mondial în 1920, fiind sfiiţită în 1922 de episcopul Gibraltarului. În zilele de început biserica a fost frecventată cu regularitate de către Regina Maria, cu ajutorul căreia biserica a fost terminată. Biserica a fost închisă în timpul celui de-al doilea război mondial, din 1940 până în 1944, perioadă în care a fost întreţinută de o îngrijitoare pe nume Maria, care a continuat să aibă grijă de biserică până în 1983 când a fost obligată să iasă la pensie. În 1982, ca mulţumire pentru abnegaţia sa, Maria a primit Crucea Sfîntului Augustin din partea Arhiepiscopului de Canterbury. După venirea la putere a comuniştilor biserica a funcţionat fără să aibă un preot detaşat până în 1966, ea fiind deservită de preoţi aflaţi în vizită în Bucureşti. Pagina oficială a bisericii (în limba engleză) vorbeşte despre condiţiile aspre din anii 80 când biserica era supravegheată permanent şi când românii care îndrăzneau să-i calce pragul erau intimidaţi de autorităţi. La momentul actual în biserică se ţin slujbe în limba engleză în fiecare duminică. Clădirea de cărămidă roşie care aminteşte de arhitectura britanică este opera arhitectului Victor Gh. Ştephănescu.
Colegiul naţional Gheorghe Lazăr este al doilea liceu ca vechime din Bucureşti, fiind instituit în 1859 de către Alexandru Ioan Cuza şi deschis în 1860. Colegiul poartă numele lui Gheorghe Lazăr, pedagog considerat a fi fondatorul învăţământului în limba română, el înfiinţând în 1818 la Bucureşti prima şcoală cu predare în limba naţională. Liceul este unul din cele mai faimoase din Bucureşti iar poziţia lui pe colţul de sud-est a Cişmigiului e una de invidiat: chiulangii n-au foarte mult de mers
Fotografia de azi înfăţişează clădirea Teatrului Masca din cartierul Bucureştii Noi. Pe vremuri clădirea era cunoscută sub numele de “Casa de cultură Înfrăţirea între popoare”. În ciuda aspectului clasic, clădirea nu e foarte veche, ea fiind construită în 1953 după planurile arhitectului Nicolae Porumbescu. Motivul pentru care stilul clădirii este unul clasic este că stilul artistic acceptat de regimul comunist la acel moment era realismul socialist, mişcarea artistică oficială iniţiată de Uniunea Sovietică, care impunea o revenire artificială la clasic şi o îndepărtare de la tendinţele moderniste ale zilei. După revoluţie clădirea a găzduit pentru o vreme Teatrul Masca, care mai târziu s-a mutat în Militari, pe bulevardul Uverturii. Am citit pe o pagină de web că teatrul Masca nu ar fi renunţat la clădire şi că în prezent încearcă să strângă banii necesari pentru renovarea interioară a clădirii (informaţie pe care n-am reuşit să o verific din alte surse).
Krikor Zambaccian (1889-1962), om de afaceri de origine armeană, a fost totodată un iubitor al frumosului, care în cursul vieţii sale a asamblat o importantă colecţie de artă. În 1930 el i-a cerut arhitectului C.D. Galin să conceapă o casă care va fi folosită şi ca spaţiu de locuit şi ca muzeu pentru colecţia sa. În 1942 casa a fost gata şi publicul amator de artă putea veni odată pe săptămână să admire colecţia. Muzeul Zambaccian a fost inaugurat în 1947 când casa şi colecţia au fost donate statului român. În actul de donaţie se stipula ca operele de artă să rămână în casa lui Zambaccian, dar după cutremurul din 1977, comuniştii au mutat colecţia la Muzeul Colecţiilor de Artă, pretinzând deteriorarea clădirii. În 1992, după căderea regimului comunist, colecţia a fost returnată iar muzeul a fost redeschis. Majoritatea operelor de artă aparţin artiştilor români care au creat în perioada cuprinsă între jumătatea secolului XIX până la jumătatea secolului XX, printre care Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, Jean Al. Steriadi, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, Nicolae Dărăscu, Theodor Pallady, Iosif Iser, Corneliu Baba etc, colecţia cuprinzând şi câteva picturi ale unor pictori francezi ca Delacroix, Renoir, Pissarro, Sisley, Cézanne. Muzeul e deschis de miercuri până duminică. Pe parcursul vizitei am încercat să mă pun în pielea lui Krikor Zambaccian şi să-mi imaginez, fară prea mare succes, cum ar fi să locuieşti acolo, printre atâtea picturi frumoase.
