Sep 202009
 

English version

Azi Bucureştiul împlineşte 550 de ani de existenţă, mai precis 550 de ani de la 20 septembrie 1459 când a fost menţionat pentru prima oară într-un document oficial de către Vlad Ţepeş. Săpăturile arheologice arată existenţa unor comunităţi mai vechi în aria Bucureştiului dar 1459 este prima dată când aşezarea este atestată cu numele de Bucureşti.

Nu m-am putut decide ce poză să postez cu ocazia aniversării, aşa că mi-a venit ideea să fac un colaj. Colajul conţine fotografii şi noi şi mai vechi, unele pe care le-aţi văzut deja precum şi altele noi. Fiecare poză în parte arată una din multele feţe ale Bucureştiului. E prima oară că fac un colaj aşa că îmi cer scuze dacă am mai greşit pe ici pe colo pe la colţuri.

Sep 192009
 

English version

În multe ţări din lume, mai ales în Europa de Nord sau în SUA, poţi vedea drapelul naţional abordat la balcoane sau în faţa caselor. Românii pe de altă parte nu au acest obicei. Anul trecut Băsescu a stârnit un val de discuţii când a cerut populaţiei să abordeze drapelul naţional la balcoane de 1 Decembrie. Bănuiesc că mulţi bucureşteni au acasă un steag al României, doar le vedem cu toţii scoase de la naftalină de câte ori echipa naţională de fotbal câştigă câte un meci şi lumea se adună în Piaţa Universităţii (deşi nici asta nu s-a mai întâmplat de mult). Cred însă că suntem departe de ţări ca Norvegia unde potrivit unui sondaj pe care l-am găsit pe web, doar 6% din populaţie nu deţine un steag naţional. Ca urmare am fost un pic mirată să văd câteva steaguri la balcoane pe Bulevardul Unirii, mai ales că mai sunt câteva luni până la 1 Decembrie.

Sep 182009
 

English version

Unul dintre lucrurile plăcute legate de acest blog – pe lângă scuza de a bate Bucureştiul făcând poze – e munca de documentare pe care o fac înainte de a scrie despre un subiect. În felul ăsta aflu o grămadă de lucruri interesante despre istoria Bucureştiului, fapte despre care n-am avut idee că s-au întâmplat. Am început să-mi cumpăr şi să citesc cărţi despre istoria Bucureştiului acum câţiva ani dar zilnic citesc despre câte ceva ce n-am avut habar; bănuiesc că e normal pentru un oraş aşa de mare ca Bucureştiul şi cu o istorie de 550 de ani. Ca să dau un exemplu, cine ar fi crezut ca un monument care arată aşa de inofensiv ca cel din fotografia de azi poate avea o istorie interesantă?

Monumentul indică Kilometrul Zero al României, locul de unde sunt măsurate distanţele din Bucureşti către alte locuri din Romănia. Multe ţări au noţiunea de “kilometru zero” şi în general locul este marcat fie printr-o inscripţie, fie printr-un monument. În Bucureşti kilometrul zero este localizat în centrul oraşului, în faţa Bisericii Sf. Gheorghe Nou. Iar povestea monumentului este următoarea. La începutul anului 1937 municipalitatea capitalei a hotărât instalarea în acest loc a unui monument numit “Piatra Militară”. Monumentul urma să fie gata de inaugurare la 9 mai 1937 ceea ce nu s-a întâmplat, mai mult, inaugurarea a avut loc 61 de ani mai târziu, în 1998. Monumentul urma să fie alcătuit dintr-un bazin circular cu o roză a vânturilor având între raze numele şi stemele provinciilor României. În mijlocul acestui ansamblu, cocoţată pe o sferă urma să fie amplasată o statuie reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe omorând balaurul. Deşi iniţial Patriarhia României şi-a dat acceptul, ulterior a revenit asupra hotărârii şi s-a opus realizării monumentului invocând ca motiv a doua poruncă “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul”. Sculptorul, Constantin Baraschi, a propus ca în locul lui Sfântul Gheorghe să se înalţe statuia lui – n-aş fi ghicit într-o sută de ani – Făt Frumos (!!) omorând un balaur. Monumentul n-a fost acceptat nici în această formă şi până să se mai ia vreo decizie a început războiul. Cum după sfârşitul războiului stemele şi numele Basarabiei şi Bucovinei nu mai puteau apărea pe monument (nu cred că trebuie să mai explic de ce), sfera a fost demontată şi bazinul circular a fost acoperit cu pământ, proiectul fiind reluat abia după 1990. Bazinul şi roza vânturilor au fost restaurate iar în centrul monumentului se află doar sfera metalică cu zodiac; de data asta balaurul a fost lăsat să scape. Monumentul a fost inaugurat la 9 iunie 1998. Pe monument apar şi numele şi stemele Bucovinei şi Basarabiei chiar daca azi cele două provincii nu mai fac parte din România. La fel, printre oraşele gravate pe bazinul de piatră se numără şi Chişinău, Orhei, Tighina, care sunt azi parte din Republica Moldova, precum şi Silistra şi Dobrich din Bulgaria, care au făcut parte din România Mare din 1913 până în 1940.

Aceasta s-ar putea să fie cea mai lungă postare pe care am scris-o până acum. Dar povestea mi s-a părut interesantă, aşa că am hotărât că merită spusă. Sper ca cineva să aibă răbdarea şi mai ales timpul s-o citească. Aş vrea de asemenea, pentru că aşa se cade, să menţionez şi sursa poveştii de azi. Am citit-o într-o carte extraordinară, “Bucureştii în date şi întâmplări” de Radu Olteanu, apărută la editura Paideia în 2002.

Sep 172009
 

English version

În urmă cu aproape 2 luni am văzut că micul părculeţ de pe colţul de sud-est al Pieţii Universităţii (cel cu Spitalul Colţea şi clădirea Ministerului Agriculturii) a intrat din nou în renovare. Ştiind că parcul a fost reamenajat nu de mult timp, mai precis acum vreo doi ani, m-am întrebat, probabil ca şi alţi bucureşteni, de ce e nevoie de o nouă renovare. Ce am citit prin ziare era că se vor face “lucrări de reabilitare a fântânii arteziene şi montarea unor elemente de decor”. Elementele de decor s-au dovedit a fi o uriaşă vioară de bronz, realizata de artistul Ioan Bolborea, după o schiţă a artistei italiene Domenica Regazzoni. Domenica Regazzoni este autoarea unui ciclu de viori, cea instalată în Piaţa Universităţii fiind «Vioara spartă». Lăsând la o parte vioara, asupra căreia nu m-am decis dacă îmi place sau nu, apreciez acest colţ de verdeaţă aflat chiar in inima unui loc atât de haotic ca Bucureştiul. E un loc unde te poţi opri o clipă să-ţi tragi sufletul, uitându-te la lumea nebună din jur.

Sep 162009
 

English version

Luna septembrie atrage dupa ea unele dintre tradiţiile de toamnă cele mai iubite de români: culesul viei şi făcutul vinului de casă. Şi cum în general bucureştenii nu au cine ştie ce curte, sau n-au curte de loc dacă stau la bloc, am întâlnit mulţi care îşi procură materia primă pentru făcut vin de la piaţă, după cum ilustrează şi fotografia de azi.

Sep 142009
 

English version

Dat fiindcă am menţionat în postarea de ieri Hanul cu Tei, m-am gândit că ar fi un moment bun să spun câteva cuvinte despre fostul han şi să postez o fotografie a curţii interioare. Bucureştiul era pe vremuri plin de locuri ca acesta, unde călătorii şi comercianţii în trecere prin oraş puteau să se bucure de o masă bună şi un pahar de băutură şi să găsească adăpost pentru noapte. Din păcate multe dintre hanurile vechi fie au fost demolate fie sunt în ruină (cum ar fi Hanul Gabroveni din vecinătatea Hanului cu Tei). Deşi Hanul cu Tei nu mai este folosit pentru destinaţia sa iniţială, în ziua de azi adăpostind o galerie de artă, încă îşi păstrează ceva din pitorescul de atunci, din atmosfera secolului al XIX-lea. Curtea interioară leagă străzile Lipscani si Blănari. Hanul a fost construit in 1833-1834 de doi comercianţi, Anastasie Hagi Gheorghe Polizu şi Ştefan Popovici. Fiecare din ei era propietar pe 14 prăvălii, unul pe partea de răsărit, celălalt pe partea de apus a curţii. În ziua de azi parterul este ocupat cu galerii de artă, magazine de antichităţi, magazine cu materiale pentru artişti precum şi un bar. Etajul superior este lucrat în lemn şi cu geamuri mari, aşa cum se obişnuia la vremea respectivă. Hanul a fost restaurat între anii 1969-1973.

Sep 132009
 

English version

Uneori frumuseţea stă în micile detalii, care fac un lucru banal să devină deosebit. În fotografia de azi vă prezint clanţa de la poarta Hanului cu Tei, unul dintre hanurile bucureştene de secol al XIX-lea, în prezent galerie de artă, aflat în Centrul Vechi între străzile Lipscani şi Blănari. Cred că am trecut pe lângă grilajul de fier de o sută de ori dar abia ultima dată când m-am plimbat pe Lipscani am observat vechea clanţă şi cât de interesant arată.

Sep 122009
 

English version

Cui trece pe Magheru la sfârşit de săptămână îi va veni greu să-şi creadă ochilor când va vedea doar câteva maşini trecând în viteză. Asta pentru că în zilele lucrătoare Magheru arată cu totul şi cu totul altfel, respectiv, atât de aglomerat încât mai mult se stă în trafic decât se circulă. Câteva date, pentru cei care nu sunt de aici sau nu au vizitat încă Bucureştiul: Bulevardul Magheru (numele îi vine de la revoluţionarul român Gheorghe Magheru) e paralel cu Calea Victoriei şi deşi nu are aceeaşi importanţă istorică, în ziua de azi e liderul comercial al Bucureştiului fiind una dintre cele mai scumpe artere comerciale din lume dacă ne referim la chiria anuală înregistrată pe metru pătrat. Pentru cei interesaţi să vadă arhitectura interbelică, Magheru este locul perfect pentru o plimbare, multe din clădirile care mărginesc bulevarul fiind construite în anii 1920-1940.

Sep 112009
 

English version

Ca să nu credeţi cumva că în Bucureşti se găsesc numai clădiri comuniste, cabluri aeriene şi graffiti m-am gândit că a venit momentul să postez o fotografie cu una dintre clădirile frumoase din capitală. Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei a fost construit între anii 1899-1902 după proiectul arhitectului I. D. Berindei în stil baroc franţuzesc foarte la modă în epocă. Faţada este dominată de intrarea în clădire; deasupra intrării avem o copertină uriaşă în formă de scoică iar doi lei din piatră păzesc treptele şi uşa. George Enescu a locuit aici pentru o vreme, clădirea aparţinând soţiei sale Maria Cantacuzino. Enescu era adeptul unei vieţi mai simple şi el şi soţia sa au ales să locuiască într-o casă mai mică aflată în spatele palatului. Azi palatul conţine Muzeul George Enescu unde se găsesc expuse obiecte care au aparţinut marelui compozitor: partituri, manuscrise, instrumente muzicale cum ar fi unele dintre viorile sale. Îmi amintesc şi azi ce impresie a făcut asupra mea clădirea atunci când am văzut-o prima oară. Cred că aveam vreo 10 ani când o mătuşă ne-a dus pe mine şi pe verişoara mea într-o plimbare pe Calea Victoriei. Pe vremea aceea locuiam în Berceni, şi vă puteţi imagina ce impresie a făcut asupra mea palatul Cantacuzino după blocurile din Berceni. Mi s-a părut de pe altă lume, cea mai frumoasă clădire din lume 🙂