Sep 122009
 

English version

Cui trece pe Magheru la sfârşit de săptămână îi va veni greu să-şi creadă ochilor când va vedea doar câteva maşini trecând în viteză. Asta pentru că în zilele lucrătoare Magheru arată cu totul şi cu totul altfel, respectiv, atât de aglomerat încât mai mult se stă în trafic decât se circulă. Câteva date, pentru cei care nu sunt de aici sau nu au vizitat încă Bucureştiul: Bulevardul Magheru (numele îi vine de la revoluţionarul român Gheorghe Magheru) e paralel cu Calea Victoriei şi deşi nu are aceeaşi importanţă istorică, în ziua de azi e liderul comercial al Bucureştiului fiind una dintre cele mai scumpe artere comerciale din lume dacă ne referim la chiria anuală înregistrată pe metru pătrat. Pentru cei interesaţi să vadă arhitectura interbelică, Magheru este locul perfect pentru o plimbare, multe din clădirile care mărginesc bulevarul fiind construite în anii 1920-1940.

Sep 112009
 

English version

Ca să nu credeţi cumva că în Bucureşti se găsesc numai clădiri comuniste, cabluri aeriene şi graffiti m-am gândit că a venit momentul să postez o fotografie cu una dintre clădirile frumoase din capitală. Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei a fost construit între anii 1899-1902 după proiectul arhitectului I. D. Berindei în stil baroc franţuzesc foarte la modă în epocă. Faţada este dominată de intrarea în clădire; deasupra intrării avem o copertină uriaşă în formă de scoică iar doi lei din piatră păzesc treptele şi uşa. George Enescu a locuit aici pentru o vreme, clădirea aparţinând soţiei sale Maria Cantacuzino. Enescu era adeptul unei vieţi mai simple şi el şi soţia sa au ales să locuiască într-o casă mai mică aflată în spatele palatului. Azi palatul conţine Muzeul George Enescu unde se găsesc expuse obiecte care au aparţinut marelui compozitor: partituri, manuscrise, instrumente muzicale cum ar fi unele dintre viorile sale. Îmi amintesc şi azi ce impresie a făcut asupra mea clădirea atunci când am văzut-o prima oară. Cred că aveam vreo 10 ani când o mătuşă ne-a dus pe mine şi pe verişoara mea într-o plimbare pe Calea Victoriei. Pe vremea aceea locuiam în Berceni, şi vă puteţi imagina ce impresie a făcut asupra mea palatul Cantacuzino după blocurile din Berceni. Mi s-a părut de pe altă lume, cea mai frumoasă clădire din lume 🙂

Sep 092009
 

English version

Opera Naţională este locul unde se pot vedea spectacole de operă şi balet în Bucureşti. Stagiunea ţine din octombrie până în iunie iar biletele sunt foarte ieftine, o mică mică parte din cât au costat biletele pentru concertul Madonnei 🙂 În general piesele din repertoriu sunt cele clasice. Datorită lipsei de fonduri decorurile nu sunt foarte impresionante, dar cu toate astea, spectacolele sunt calitativ bune. Clădirea a fost construită în anii 1952-1953 după un proiect al unui grup de arhitecţi condus de Octav Doicescu. Stilul artistic acceptat de regimul comunist la acel moment era realismul socialist, mişcarea artistică oficială iniţiată de Uniunea Sovietică. Realismul socialist impune o revenire artificială la clasic şi o îndepărtare de la tendinţele moderniste ale zilei, motiv pentru care clădirea Operei este proiectată în stil neoclasic. Un bun exemplu de influenţă realism socialistă poate fi observat pe faţadă şi anume în basoreliefurile de inspiraţie sovietică. Interiorul clădirii a fost realizat în tradiţia operelor italieneşti de secol XVIII, cu un parter central şi trei etaje. Are o capacitate de 1200 de locuri. Inaugurarea clădirii a avut loc la 9 ianuarie 1954 cu opera “Dama de pică” de Ceaikovski urmată a doua zi de spectacolul de balet “Coppelia”.

Sep 062009
 

English version

Clădirea din fotografie, aflată pe Calea Griviţei, părea să fie în renovare când am trecut pe lângă ea duminica trecută. Majoritatea oamenilor ar fi ales să pună nişte ziare vechi în geamuri dar cineva cu suflet de artist a ales să lipească bucăţi de hârtie colorată A4, creând un efect foarte frumos.

Sep 012009
 

English version

După cutremurul din 1977 Ceauşescu a decis “reconstruirea” Bucureştiului, după modelul oraşului Phenian din Coreea de Nord, proiect care a culminat cu imensa “Casa Poporului”, actualul Palat al Parlamentului. Casa Poporului era destinată să servească drept sediu al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, ca sediu al unor ministere precum şi ca rezidenţa personală a lui Ceauşescu. Construcţia a început în 1984 şi în momentul înlăturării lui Ceauşescu nu era încă terminată. Palatul Parlamentului deţine câteva recorduri, cum ar fi cea mai mare clădire parlamentară din lume sau locul doi în lume la capitolul “clădiri administrative”, după clădirea Pentagonului.

Casa Poporului a fost şi rămâne o clădire controversată. Unii o consideră un motiv de ruşine, o hidoşenie arhitecturală în timp ce alţii se mândresc cu recordurile deţinute de construcţie şi o consideră cea mai mare atracţie turistică din Bucureşti. Personal fac parte din tabăra care detestă această imensitate, mai ales când considerăm ce s-a pierdut pentru realizarea proiectului. Pentru a face loc pentru noul “Centru Civic” s-au demolat peste 7 km² din vechiul centru al capitalei, incluzând conform wikipedia “19 biserici ortodoxe, 6 sinagogi, 3 biserici protestante, s-au mutat alte 8 biserici, şi s-au demolat peste 30.000 case particulare iar peste 40.000 de oameni din această zonă au fost relocaţi”. Îmi aduc aminte o glumă care circula prin Bucureşti pe vremea aceea, cum că bulevardul din faţa Casei Poporului (actualul Bulevardul Unirii) urma să se numească nu “Victoria socialismului” după dorinţa lui Ceauşescu ci “Victoria socialismului asupra Bucureştiului”.

Din păcate am citit undeva că Palatul Parlamentului chiar e cea mai mare atracţie turistică din Bucureşti. Ce să zic, oamenilor le pac recordurile. Am vizitat şi eu clădirea o singura dată, în 1990 când tocmai fusese dechisă pentru public; îmi amintesc doar nişte camere imense, dimensiunile fiind atât de excesive încât orice altceva (cum ar fi detaliile arhitecturale) trecea neobservat. Astăzi clădirea e folosită de Parlamentul Romaniei, iar în aripa de vest se află Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC) deschis în 2004. Clădirea poate fi vizitată de către turişti.

Aug 242009
 

English version

Centrul Vechi al Bucureştiului, cunoscut şi sub numele de zona Lipscani sau Centrul Istoric, e ceea ce a rămas după ce Ceauşescu a terminat treaba începută de bombardamentele aliaţilor din timpul celui de-al doilea război mondial. Ceea ce a rămas – în jur de 300 de case istorice, câteva biserici şi complexul Curtea Veche, fosta curte domnească a lui Vlad Ţepes – e în mare parte în grija Primăriei Municipiului Bucureşti care a amânat ani de zile restaurarea infrastructurii în zona Centrului Vechi. Începând cu mijlocul secolului al XVII-lea Centrul Istoric a fost zona comercială a Bucureştiului, pâna la mijlocul secolului XX când, după venirea la putere a comuniştilor, comercianţii au fost arestaţi şi casele lăsate de izbelişte au fost ocupate de ţigani. Anii au trecut şi multe dintre casele frumoase din Centrul Vechi s-au degradat considerabil. După 1989 unii dintre foştii proprietari, sau urmaşii acestora şi-au revendicat şi şi-au obţinut înapoi proprietăţile, în timp ce alte case rămân încă în litigiu. Unele dintre clădiri au fost renovate şi azi adăpostesc restaurante, cafenele sau magazine, cum ar fi cele de pe Strada Smârdan. În cele din urmă în 2006 Primăria Capitalei a ales în urma unei licitaţii o firmă de construcţii spaniolă pentru proiectul de refacere a infrastructurii în Centrul Vechi. Din păcate la începutul acestui an lucrările au fost oprite din cauza unui conflict între primărie şi contractor. Câteva străzi au fost deja renovate, dar majoritatea sunt greu de umblat deoarece au fost deja săpate în vederea renovărilor. Am auzit mulţi oameni zicând că Centrul Vechi are potenţialul să devină o zona unică în Europa. Se pare că primăria a realizat deja lucrul acesta. Cred că e unic în Europa ca la început de secol XXI circulaţia în plin centru să se facă pe scânduri de lemn. Şi asta nu de ieri de azi, ci de câţiva ani buni.

Aug 212009
 

English version

Continuând plimbarea nocturnă pe Calea Victoriei, ajungem la numărul 40 unde se găseşte o piaţă mică cu o fântână, iar în fundal, pe latura paralelă cu Calea Victoriei, frumoasa clădire a Teatrului Odeon. Am citit o grămadă despre istoria teatrului înainte de a scrie textul de azi şi am aflat despre clădire şi terenul aferent că a avut o grămadă de propietari şi a fost folosită în diverse scopuri. Dar în cele din urmă am decis să las deoparte toate aceste detalii. E vineri, aşadar e timpul pentru distacţie şi nu pentru o lecţie de istorie. Aşa că o să mă mulţumesc să zic doar că teatrul în forma lui actuală a fost construit in 1911 şi că Odeon este cea elegantă sală de teatru din Bucureşti. Statuia îl reprezintă pe Kemal Ataturk, fondatorul Republicii Turce şi primul ei preşedinte.

Aug 162009
 

English version

Bucureştiul nu e un oraş foarte colorat, majoritatea clădirilor fiind vopsite sobru în diferite nuanţe de gri, alb sau cel mult un galben pal. Dar se pare că s-a găsit cineva care să remedieze situaţia: clădirea din imagine din Piaţa 11 iunie. Cu coloritul ei nebun şi arhitectura ciudată ai senzaţia că în piaţă a aterizat un extraterestru. Eram curioasă să aflu mai multe despre clădire, cine e arhitectul, în ce scop va fi folosită etc, dar clădirea pare să fie încă în construcţie şi n-am găsit pe nimeni de la care să pot afla informaţii.

Aug 142009
 

English version

Pe una dintre laturile Pieţii Revoluţiei, pe colţ cu strada Dem Dobrescu, se află una dintre cele mai ciudate construcţii din Bucureşti. E fosta clădire a Direcţiei V Securitate şi actualul sediu al Uniunii Arhitecţilor din România. Partea de jos a clădirii este alcătuită din zidurile exterioare ale vechii case (care datează din 1890) în care îşi avea sediul Securitatea şi care a fost distrusă la Revoluţia din 1989. În 2003, Uniunea Arhitecţilor din România, a ridicat o clădire modernă, de sticlă, peste zidurile vechii clădiri, după un proiect al arhitecţilor Zeno Bogdănescu şi Dan Marin. Clădirea, ca orice proiect de acest gen, a stârnit controverse şi căutând pe web am găsit multe forumuri unde era numită “hidoasă”, “oribilă” etc., opinia fiind că dacă Uniunea Arhitecţilor îşi are sediul într-o clădire atât de urâtă nu e de mirare că exemplele de arhitectură contemporană din Bucureşti sunt cum sunt. Sincer, opinia mea este că atitudinea negativiştilor e un pic nedreaptă, fiindcă în cazul de faţă nu au existat alternative. Fosta clădire era prea avariată şi în condiţiile date s-ar fi ajuns la demolarea ei, în locul respectiv urmând să apară oricum o clădire de sticlă similară cu partea de sus a clădirii actuale. Soluţia aleasă are meritul că te face să te gândeşti la trecutul clădirii, la ce s-a petrecut acolo. Deşi nu pot spune cu mâna pe inimă că îmi place la nebunie noua clădire, mi se pare o alegere cu oarece imaginaţie.

Aug 132009
 

English version

A venit vremea pentru încă o poză cu o clădire frumoasă. Fostul Palat Regal aflat pe Calea Victoriei în colţul de nord-vest al Pieţii Revoluţiei, a fost construit în jurul anului 1815 de prinţul Dinicu Golescu. Clădirea a fost remodelată în 1882-1885 după planurile arhitectului francez Paul Gottereau şi reconstruită din nou în 1930-1938 după ce fusese distrusă de un incendiu în 1926. Din 1948 palatul a devenit sediul Muzeului Naţional de Artă a României (MNAR) şi adăposteşte o largă colecţie de artă românească şi europeană din secolele al 15lea până în secolul al 20lea. Clădirea a fost avariată în timpul Revoluţiei şi a fost închisă pentru renovare vreme de câţiva ani după 1989.